skip to main |
skip to sidebar
Vers
al cantecului meu,
Strofa
a poeziei mele,
Tu nu stii cat e de greu
Sa prefaci lutul in stele.
Suflete
al sufletului meu,
Inima
Inimii mele,
Tremur si suspin mereu:
M-ai lasat lacas de iele.
Gand
al cugetului meu,
Viata
a vietii mele,
Luna doarme,
Numai eu
Stau si-astept dupa zabrele.
Agăţaţi în crengi,
Unii pe jumătate uscaţi,
Alţii abia dând în pârg,
Dar toţi cu hainele vestejite,
Fibroase,
Cu aripile încâlcite de vânturi,
De mult nemaiîncercând să se desprindă
Şi să cadă,
Ca şi cum ar şti
Că mai jos sunt alte crengi,
Pe care se vestejesc
Alţi îngeri.
Trece viata, o vezi ?
trece pe lângă noi, fără noi,
mergem așa, alături,
umăr la umăr,
sau ea cu un pas înainte
sau noi
cu un pas înapoi,
după cum se întâmplă
să ne poticnim,
ori noi,
ori ea.
Trece viața pe lângă noi
ca un cerșetor
cu mâna întinsă,
niciodată n-avem destui bani
să-i punem în palmă
ca să ne cânte un cântec.
Trece viața,
uite-o cum trece,
uite cum se roagă de noi
s-o trăim,
de parcă zeci de vieți am avea
și ne-ar fi greu să alegem
cand să trăim.
Trece viața -
volbură de pomi înfloriți,
copil
la râsul căruia nimeni
n-are timp să zâmbească,
atât de grăbiți
și de preocupați
alergăm spre ziua
în care vom plânge
că viața a trecut
ca un cerșetor
cu mâna întinsă
și goală.
Trece viața
ca un dar neprimit,
trece viața
promisă mereu unui mâine
ce nu-i va fi mire nicicând.
Iubitul nu are somn,
are doar vise în care somnul iubitei
seamănă cu o floare albă respirând linişte…
Dar el nu are linişte,
ci doar griji
pentru orice părere de umbră din ochii ei.
Iubitul nu e fericit,
el e doar paznicul credincios
al fericirii
pe care nu trebuie s-o tulbure
nici o furtună;
cand ea zâmbeşte , el e cu ochii spre cer
urmărind norii şi vântul ,
ascultând atent
adierea doar de el presimţită
a zilelor care vin.
Iubitul nu are bucurii,
are doar victorii
atunci când învinge
monştrii ce-i ameninţă cetatea de vise
în care principesa
se intrupează
şi iese uneori la balcon
să-i confirme
că universul e viu .
Iubitul nu are ţară ,
oriunde ar fi este apatrid,
căci lumea lui nu e de aici,
istoria şi geografia nu consemnează nicăieri
teritoriul dragostei.
Iubitul nu are trecut,
are doar prezentul
pulsând in inima ei,
şi viitorul promis
în dulcea ei şoaptă.
Iubitul nu are vârstă,
căci dragostea există dintotdeauna
şi totuşi se naşte mereu,
fiecare zi lângă ea îi dă viaţă
şi toate despărţirile îl ucid.
Iubitul nu are speranţe,
are doar credinţe
pentru care aduce zilnic ofrande
zeului timp,
nimeni nu ştie mai bine ca el
preţul clipelor
măsurate-n săruturi.
Iubitul nu cere nimic…
oricât de sărac ar fi,
tot restul lumii e mai sărac decât el,
căci în grădinile lui
noapte de noapte
visele încep balul de la castel
iar principesa aprinde cu mâna ei
luna şi stelele.
Iar când lumea reală
îi aşterne sub paşi
trecătorul concret al iluziilor,
iubitul zâmbeşte tăcut şi absent,
umbrelor mişcătoare,
căci nimic nu este ce pare a fi….
doar iubirea face să pară
totul
că este.
Agonia
Morire come le allodole assetate
sul miraggio
O come la quaglia
passato il mare
nei primi cespugli
perché di volare
non ha più voglia
Ma non vivere di lamento
come un cardellino accecato
SAN MARTINO DEL CARSO
Di queste case
non è rimasto
che qualche
brandello di muro
Di tanti
che mi corrispondevano
non m'è rimasto
neppure tanto
Ma nel mio cuore
nessuna croce manca
E' il mio cuore
il paese più straziato
Romanţa ultimei seri
Pe buzele-mi roşii port şi-astăzi stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară...
Pe buzele-mi roşii - apusuri de vară -
Port urmele luptei pierdută-n palatul
Eternului Mâine
Şi fostului Ieri!...
Mi-ai spus într-o seară că-i ultima seară!...
Vai!... Ultima seară ce trist se sfârşea...
Te văd parcă şi-astăzi învinsă,
Culcată,
Pe-aceeaşi arabă şi veche sofa,
Cu pleoapele-nchise,
Cu gura-ncleştată
Şi mâinile-n cruce ca două stindarde
Salvate din focul cetăţii ce arde!...
Sărmană învinsă de însuşi învinsul
Voinţelor tale...
Supremă chemare
Ce-şi pierde zigzagul în gesturi ce mor...
Lumină nocturnă de stea căzătoare...
Pe buzele-mi roşii priveşte stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară
Şi-ascultă-ţi a luptei stridentă chitară
Cum plânge,
Şi-n urmă, cum moare-n palatul
Eternului Mâine
Şi fostului Ieri!...
Sunt glasuri de clopot ce parcă te cheamă
Şi glasuri de ştreanguri ce scârţâie-n vânt...
Un glas de frânghie şi-un glas de aramă
Se zbat împreună,
Şi două sentinţe
Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt:
"Amantul te minte"...
"Amantul te minte"...
Şi-n viaţă, acelaşi etern Început
E doar profanarea acelor Sfârşituri,
Trăite
Şi-apuse cu cei din trecut!
